Autor: Un om simplu
Eu sunt de profesie inginer, căruia poeziile nu-i spuneau nimic. Am citit poeziile cu o mare lehamite, doar erau cele impuse nouă la școală. După ce-am terminat liceul, nu am avut nicio tentative de a mai citi o poezie. Mă agasau, deși eu sunt un mare cititor. N-am suportat să citesc piesele de teatru și poeziile.
Brusc m-am trezit scriind poezii. Ascultam o melodie, citeam o carte, savu- ram un citat postat pe facebooke și mă trezeam că compuneam o poezie. Cuvântul compuneam nu este relevant, întrucât expresiile, cuvintele și aranjamentul îmi apărea parcă din senin. M-am mirat și mă tot întrebam cum un om sec, un inginer poate să aibă atâta sensibilitate.
Atunci l-am întrebat pe Dumnezeu de unde îmi vine pornirea de a compune și cum de am insirație. Dumnezeu mi-a răsuns că, inspirația știu eu de unde o am. Am răspuns că știu că este de la el. Cu altă ocazie când l-am întrebat dacă să editez aceste poezii, mi-a dat un răspuns surprinzător. Sufletul meu se delectează compu- nând poezii.
Dumnezeu vorbeste cu toata lumea,
tot timpul!
…Întrebarea nu este,
cui îi vorbeste Dumnezeu?
…Întrebarea este,
cine îl ascultă pe Dumnezeu?
…Omule simplu,
cu mintea înţeleaptă şi inimă iubitoare,
rămâi flexibil şi-l ascultă necontenit,
tu trebuie să ai o încredere dincolo de credință
în ce-ți spune Dumnezeu…
fii natural, naturaleţea înseamnă să,
trăieşti clipă de clipă spontan,
nu conform vreunei filosofii…
Prin aceste poezii am căutat să cuprind sentimentul iubirii, privită din toate unghiurile posibile. Astfel am conștientizat că dragostea este infinită și are mai mult de-o infinitate de aspecte, de la iubirea necondiționată a lui Dumnezeu, a unei mame sau a unei femei, până la gelozie și frică. Nimic nu-i străin dragostei. Nimic. O parte din poezii tratează sexul ca pe o parte din Dumnezeu, căutând să nu profaneze acest act divin. Noi trebuie șă-i mulțumim și să-i fim recunoscători lui Dumnezeu pentru pur și simplu o plăcere, care transcende plăcerea fizică într-o adevărată beție a sufletelor noastre înlățuite.
O altă descoperire este că femeia este o minune Dumnezeiască, o regină a naturi și că noi bărbați merităm să-i arătăm iubirea stând în genunchi. A rezultat în cupinsul poeziilor o adevărată apologie a femei divine, a eternului feminine, atât ca amantă, cât și ca mamă. Descoperirea femeii adevărate este o graţie, o binecuvântare, un dar divin. A fi fără de teamă în faţa ei, un alt dar. Unirea cu ea cere bunăvoinţa lui Dumnezeu.
…Tu iubita mea,
ești o adevărata femeie,
care vine la mine
din noaptea timpului…
…Tu, iubito,
mi-ai fost dată de Dumnezeu,
ca să luminezi cu surâsul tău srtălucitor
cealaltă extremitate a Creaţiei…
…Tu soția mea,
aparţii în întregime,
unui univers diferit de cel al meu,
Universul Eternului Feminin…
…Unde se duc gândurile mele?
…Toate se scufundă în tine,
iubita mea…
Copile drag îmi spune Domnul, tachinându-mă fin: “Fii atent la poezie. Fii atent la muzică. Fii atent la picturi şi sculpture, la expoziţii de fotografie, baletele şi piese de teatru. De ce? Pentru că arta este modul lui Dumnezeu de a spune bună ziua. Lumea ta este cea care strigă la tine, dezvăluind ceva glorios și intrinsec despre sine. Ascultă cu atenţie. iubește arta și felul în care arta iubeşte viaţa. Nu lăsa toate astea să treacă neobservate.”
Să căutăm să ne concentrăm pe ceea ce iubim, nu pe ceea ce nu iubim. Odată ce reușim să ne iubim pe noi înșine, avem un preaplin de iubire, care erupe în infinitul acum și aici și nu o mai putem ține doar pentru noi. O oferim altora, cu care poate intra în rezonanță și va forma o formă-gând, care reverberează înapoi la noi. Suntem interdependenți. În acest model nu înseamnă că nu există emoții naturale. Dar ele au o mare calitate, ele nu mai sunt nenaturale, deci nu sunt negative.
În acest model, noi căutăm să ne cuplăm conștienți cu Dumnezeu și să ieșim din povara dualitatăți. Apoi, aceste emoții naturale ne fac să conștientizăm lucruri, pe care avem nevoie să le experimentăm și să evoluăm. Fără supărare, nu ar putea fi fericire, fără întuneric, nu ar fi lumină. Ele au nevoie una de alta pentru a exista, sunt interdependente.
Nu pot decât să repet minunatele îndemnuri ale lui Osho. “Încrederea mea în iubire este absolută. Dacă există măcar un adevăr în ceea ce spun, acela va supravieţui… Cei ce vor rămâne interesaţi de munca mea vor conduce în continuare torţa, dar fără să impună aceste adevăruri celorlalţi. Eu voi rămâne întotdeauna sursă de inspiraţie, de lumină pentru oameni simpli şi sunt sigur că ei vor simţi aceasta şi când eu nu voi mai fi. Doresc ca ei să dezvolte munca mea şi să emane în jurul lor dragoste, puritate, înţelepciune, luciditate, calităţi care nu sunt monopolul nimănui, care nu sunt dependente de niciun sistem filozofic sau religios. Doresc ca oamenii simpli să devină proprii lor stăpâni, să nu mai fie dominaţi şi controlaţi de alte personae”.
O imagine a evoluției sau mai bine zis a stangnări evoluției spirituale a omului este magis- tral redată de Mircea Eliade, „Este ciudat cât de puțin se interesează oamenii de lucrurile esențiale, de acele lucruri, care pot face din viață o creștere necontenită sau o moarte spirituală timpurie. S-a observat de către savanți și de către artiști că viața sufletească și intelectuală a omului normal încetează foarte devreme să mai crească. Majoritatea oamenilor au, din punct de vedere spiritual, vârsta adolescentului. Gândesc și simt, așa cum gândește și simte un adolescent de 16-17 ani.
Fără să-și dea seama, oamenii străbat viața cu o mentalitate de adolescent. Biologic ei au continuat să crească necontenit, spiritual însă, nici mintea și nici sufletul lor nu au mai crescut. Acest fapt se datorește în primul rând unei proaste alimentații spirituale, viața spirituală nu mai crește, pentru că nu mai este hrănită.
Și astfel omul trece prin viață cu mintea și sufletul nedezvoltate, mutilate. Este ciudat, așadar, că de asemenea lucruri grave și esențiale nu se ocupă decât foarte puțină lume. Există nenu- mărate manuale și cărți, dar după câte știm nu există nici un manual cu ajutorul căruia cineva să poată învăța arta de a crește spiritual, de a nu se opri pe loc la vârsta de 15 sau 16 ani. Lucrul este cel puțin ciudat.”
Pentru început , este greu de crezut că sentimente ca iubirea, respectul, stima, veneraţia ar putea avea legatură cu cunoaşterea, având în vedere că există tendinţa de a considera cunoaşterea ca fiind o facultate în sine, independentă de tot ceea ce se întâmplă în viaţa interioară.
Se uită un lucru: că sufletul este cel care cunoaşte. Şi sentimentele sunt hrana sufletului tot aşa cum alimentele o reprezintă pe cea a corpului.
Dacă un corp primeşte pietre în loc de pâine, activitatea lui moare. La fel se întâmplă şi în cazul sufletului: iubirea, respectul, stima, devotamentul sunt energii hrănitoare și sunt ceea ce asigură sănătatea şi puterea activităţilor lui în general şi a cunoaşterii în special. Pe când dispreţul, antipatia şi denigrarea paralizează şi distrug forţa cunoaşterii și suge energia sufletului.
Dacă într-un om, pe care-l întâlnesc, nu remarc decât slăbiciunile – pentru a le judeca – nu fac decât să mă lipsesc de o forţa de cunoaştere superioară. Dimpotrivă, dacă mă apropii cu dragoste pentru a-i descoperi calităţile, concentrez această forţă în mine.
Prin aducerea inimii în linişte, prin retragerea ei din toate conflictele și determinând-o să intre într-o stare de pace profundă, faceţi din inimă un sanctuar deschis pentru Suflet, afluxul armonios al luminii iubirii. Atunci când sunteţi însuflețiţi de această lumină, va exista o serie de rezultate minunate și atunci când acestea se manifestă, se va putea vorbi despre viață în adevăratul sens. Atunci va fi posibil să se vorbească cu adevărat și literalmente, de o conexiune profundă între Suflet și personalitate. Atunci va fi stabilită baza pentru reconstrucţie, fundamentul trezirii.
Omul însă ar vrea să trăiască , mai bine ca alţii, ar vrea să fie independent, ca să aibă posi- bilitatea să facă în sfârşit ceea ce crede de cuviinţă. Vrea să fie liber! Dar ce este libertatea? De ce anume vrea să scape? Descoperă că libertatea nu există. Nu poate să dorească ceea ce ar vrea, fiindcă din cauza regulilor de bună cuviinţă şi de dragul obiceiurilor, trebuie să ţină cont şi de alţii; legi scrise şi nescrise îl ţin în frâu. Îşi apără drepturile în mod vehement. Dar la ce are drept de fapt?
În cele din urmă nu mai doreşte decât linişte şi pace. Dar unde este pace? După toate cele pe care le dictează instinctul naturii, încă şi pace? Câteodată i se pare că a găsit această pace alături de o persoană iubită; ori crede că averea va fi straja liniştei şi a independenţei sale. Iubirea însă, după un timp lasă loc indiferenţei sau urii, şi averea îl face sclavul său. Liniştea şi pacea nu vor să vină nici cum, deoarece graniţele sale se întâlnesc cu ale altora, iar interesele sale se confruntă cu ale altora. Din nou este nevoit să lupte. Fără să ţină cont de interesele celorlalţi, se confruntă pentru liniştea şi pacea proprie.
Dorinţele şi instinctele îl gonesc mai departe. Ţelul odată atins îşi pierde stălucirea, şi începe să apară pe orizont un ţel nou. Viaţa i se pare crudă, cu lipsuri, şi fără nici un rost. Îi vede eventual şi neajunsurile şi ar vrea să le corecteze. Trebuie să existe o viaţă mai bună, o viaţă paşnică, o viaţă în care fiecare este în acord, în armonie cu celălalt, o viaţă fără agresiune, fără exploatare, fără frică şi teamă. Dar cum se poate ajunge la ea? Aşa aleargă omul după himera idealurilor şi scopurilor sale, care apar din nou şi din nou în faţa lui, de undeva, fără logică, şi care îl suscită mereu şi nu îi dau pace.
Idealurile măreţe însă, oricât de fierbinte le-ar dori, nu se pot realiza – nici măcar pe aproape. Ele se vor dovedi a fi simple închipuiri, sau fantome. Viaţa nu este perfectă – şi nici nu va fi astfel vreodată. Dispar toate, şi se transformă în contrariile lor. Orice funcţionare trezeşte antiteza sa, şi se sting reciproc – rezultatul va fi zero. Viaţa va fi o deziluzie, prea mari sunt pierderile şi eşecurile. Unde a rămas rostul vieţii, unde se găseşte răspunsul corect la strădaniile agitate ale vieţii?
Această dorinţă arzătoare, toate visele, impulsurile permanente ale voinţei, nu reprezintă oare dovada, mărturia nespusă a ceva ce lipseşte cu desăvârşire? Nu constituie oare amintirea subconştientă a unei perfecţiuni existente cândva în trecut? Avutul şi bogăţia, ştiinţa şi puterea, respectul şi slava nu sunt oare încercări de întregire ale personalităţii, şi a recăpătării prin intermediul acestora al stării originale perfecte? Goana după progres, după armonia vieţii, după cultură, ştiinţă şi religie nu reprezintă oare lipsurile evidente ale vieţii?
Omul însă nu vrea să-şi recunoască decepţia, nu vrea să vadă repercusiunile faptelor sale, mai precis insuccesul acestora, şi din cauza aceasta visează mai departe despre o perfecţiune, pe care nu o mai posedă de mult. Ori, orbit de succesele sale minore, sărăcăcioase, mulţumindu-se cu acestea, pe baza lor se autosugestionează că ar fi atins deja starea de perfecţiune.
Astfel ajunge într-o stare deosebită. Neagă viaţa veşnică, dar doreşte cu orice preţ să întâr- zie ceasul morţii. Doreşte să trăiască, şi totuşi este nevoit să se apere de efectele vieţii, începând chiar din prima zi al naşterii sale. Se complace în situaţia neveridică al închipuirilor sale despre conţinutul pozitiv, integru, şi bine organizat al vieţii, şi cu toate acestea se loveşte zilnic de exploatare, agresivitate, bariere, şi nelinişte. Poate, se consideră creştin, vorbeşte despre valorile mai înalte ale creştinismului, şi cu toate acestea are un comportament agresiv, şi avid de putere.
Vrea să manifeste abnegaţie, vrea să-şi ajute semenii, se avântă în munca pentru binele familiei sale, al prietenilor, sau al societăţii, dar în acelaş timp urmă-reşte doar înfăptuirile sale, şi laurii care i se cuvin în urma realizărilor. Se crede pe cele mai înalte culmi ale ştiinţei şi culturii, se comportă ca un rege, iar în realitate nu este decât un cerşetor. Acest comportament scoate la iveală faptul, că el se refugiază exasperat şi fără rost din faţa singurului răspuns plauzibil, ce se poate da la dorinţele sale de nesecat.
Până când acceptă acest rol de fiinţă gonită şi pribegită, care trebuie să fugă mereu de propria sa fiinţă, şi de propriile dorinţe?
Pentru găsirea răspunsului adecvat, este nevoie nu numai de muncă şi abnegaţie, de avuţie şi respect, de cultură şi ştiinţă, ci necesită aportul intregei fiinţe omeneşti. Aceasta face inevitabilă autojertfirea totală a fiinţei egoiste, care porneşte numai din impulsurile egoului, ca în locul acestuia să apară omul adevărat, omul – spirit – suflet, într-o lume perfectă. „Fiindcă cine doreşte să-şi menţină viaţa, acela o va pierde; iar cine îşi pierde viaţa sa, acela o va găsi.“
Când va binevoi omul, ca în loc de ocolişuri să-şi privească faţă în faţă propria agitaţie, şi să dea la aceasta singurul răspuns potrivit, prin faptele sale? Când?,,
Într-un moment iluminat , omul poate recunoaşte că există două sfere diferite de viaţă şi lui îi devine clar, că tot astfel există şi drumuri care leagă aceste sfere laolaltă. Astfel, Evangheliile dar precis şi textele nefalsificate care au fost găsite la Nag Hammadi, în Egipt – pot fi experimentate ca o forţă vie, ca un pod între aceste două lumi.
Cu secole înainte de apariţia lui Cristos, marii vizionari, fondatori de religii şi filozofii au recunoscut deja că acest pod care traversează prăpastia a fost început „pornind de sus”. Şi în toate timpurile a existat sarcina de a desăvârşi această construcţie a podului „conlucrând de jos” la el.
În lucruarea sa Timaios, Platon descrie energia corelaţiei între aceste două lumi şi o nu- meşte „sufletul lumii”. Platon scrie că este tocmai voinţa creatorului universului ca creaţia să recunoască şi să experimenteze această corelaţie într-un mod cât se poate de clar. Creatorul a adus raţiunea într-un suflet, iar sufletul l-a plasat într-un corp. Cu ele, creatorul a asamblat universul pentru a desăvârşi, în acest mod natural, opera cea mai frumoasă şi cea mai bună posibilă. Aşa a luat naşetre corpul lumii ca o fiinţă vie. El a plasat sufletul în mijlocul acestei fiinţe vii, El nu l-a extins doar deasupra întregului univers, ci a înveşmântat corpul lumii şi pe dinafară cu el.
În continuare, Platon scrie că sufletul lumii nu este doar parte a corpului lumii, ci, de ase- menea, parte a raţiunii şi a armoniei lumii pure a ideilor existenţei eterne.
Deci, sufletul lumii este veriga de legătură. El este format din fiinţe care trebuie să execute o muncă foarte importantă în interiorul lui. Căci în lumea creată a avut loc „o uitare voluntară”. S-a instalat o separare de lumea originară. Noi resimţim efectele acestei uitări în conştienţa noastră, de care avem impresia că este despărţită de câmpul divin.
Tu însuți esti deschizătorul tău de drumuri, iar fundațiile ce le-ai înălțat sunt doar temelia sinelui tău. Și sinele tău va fi el însuși o temelie. Iar eu, la rându-mi sunt propriul meu deschizător de drumuri, căci umbra cea lunga ce se întinde dinaintea mea în zori, se va strânge sub pasii mei la ceas de amiază. Apoi un alt răsărit îmi va așterne o altă umbră la picioare, iar acea umbră se va strânge, și ea, în miezul zilei celei noi.
Mereu ne-am fost deschizători de drumuri și vom continua mereu să fim. Iar tot ce-am adunat și ce vom aduna, vor fi semințe pentru pământuri încă nearate. Noi suntem pământul și tot noi plugarii; noi suntem cei care culegem și tot noi suntem cei culeși.
Pe când erai doar o dorință rătăcind prin ceață, și eu eram pe acolo, un dor rătăcitor. Apoi ne-am căutat unul pe celălalt și, din dorința noastră, zămisliram vise ce nu încăpeau în timp, vise ce nu încăpeau în spațiu.
Iar când erai abia o vorbă nerostită pe ale vieții buze fremătânde, și eu eram prin preajmă încă o vorbă nerostită. Apoi viața ne-a rostit și am alunecat prin ani, în freamăt de-amintiri ale lui ieri și de tânjiri către un mâine, căci ieri inseamnă moartea biruită, iar mâine era renașterea râvnită.
Acum suntem în mâinile lui Dumnezeu. Tu ești un soare în mâna lui cea dreaptă, iar eu pământ în mana lui cea stângă. Cu toate astea, nu strălucești mai mult dacât primesc eu strălucire. Iar noi, un soare și-un pământ, suntem abia începutul unui alt soare mai strălucitor și unui pământ mai roditor.
Și întodeauna vom fi un început. Tu însuți esti deschizătorul tău de drumuri, chiar tu, străine care treci prin fata porții și a grădinii mele. Iar eu, la rându-mi îmi sunt deschizător de drumuri chiar dacă par stând nemiscat la umbra arborilor mei.
Cu cât mai multă iubire, cu atât mai mult vom putea să ne conducem vieţile într-un mod transparent, sincer, sincer, fără nimic de ascuns. Iubirea ne întăreşte forţa interioară, reduce frica şi îi face pe prieteni să se adune în jurul nostru. Ca ființe sociale avem nevoie de prieteni şi ceea ce îi atrage este iubirea. Şi încrederea creşte când ne facem griji pentru binele altora.
Calea mea nu este în cer…
Autor: Un om simplu
…Calea mea nu este în cer,
calea mea este în inimă…
…Eu sunt autoarul propriei mele realități…
…Nimeni,
absolut nimeni nu mă salvează în afară de mine,
nimeni nu poate
și nimeni nu reușeste acest lucru…
…Eu însumi
trebuie să-mi găsesc calea pe care să merg…
….În Unifersul Metafizic nu există
nicio deosebire între frică și dragoste,
dar eu, eu egoul meu
îmi creeaz distincții in mintea mea
și apoi cred că sunt adevărate…
…Am mintea creată
să devin ceea ce gândesc…
…În lumea relativului din Universul Fizic
trebuie să existe frică,
pentru ca dragostea mea
să-și dovedească puritatea asupra frici…
…Când dragostea mea este pură,
mintea o urmează ca o umbră,
care nu pleacă niciodată…
….Iubirea,
este potrivită pentru fiecare vârstă,
doar ea îmi menține inima curată
și caracterul frumos…
…Oamenii si lucrurile, bucuriile si tristetile
sunt trecatoare prin viața mea…
…Singura,
care conteaza cu adevarat,
este iubirea din inima mea…
…Niciodată,
nu m-am simțit gol și trist,
fiindcă am inima plină de iubire
pentru toți și pentru toate…
…Eu îmi duc până la capăt dragostea mea,
fiindcă nu depinde de alții,
deși mă doare inima de dragul lor…
De câte ori am simțit impulsul, că la ceea ce compuneam trebuia să trec ca autori pe Dum- nezeu sau pe Isus sau pe… n-am ezitat. Și bine am procedat. În prezent pregătesc un volum de filosofie a iubirii în versuri, având ca bază sfaturile și observațiile lui Dumnezeu transmise atât direct cât și prin mari inințiați Neale Donald Walsch, Osho și nu numai. Nu pot și nici nu doresc să-mi arog dreptul de a semna ca autor la această filosofie a dragostei și a vieții, intregrată de mine în superbe versuri.
Eu un om simplu doresc să împărtășesc calea către evoluția spirituală, printr-un program revoluționar de extindere a conștientei, pornind de la esența celor patru volume din „Conversații cu Dumnezeu” redate de Neale Donald Walsch, din esența filosofiei de viață a lui Osho, de considerentele altor autori redate în Revista Pentragram și nu în ultimul rând din conversațiile omului simplu cu Dumnezeu.
Am ezitat mult până să conștientizez faptul tulburător că filosofia avută în vedere de Dumnezeu când ne-a creat pe noi odraslele lui binecuvântate, nu a fost pur și simplu o filosofie a creației, a fost mult mai mult, infinit mai mult, a fost o filosofie a iubirii necondiționate.
Aici, în Filosofia Iubirii scrisă în poeme alese, a căror autor este Dumnezeu, cuvintele ce reprezintă mesajele de baza ale lui Dumnezeu, este tot ceea ce rasa umană trebuie să conștienizeze pentru a se elibera de o doctrină religioasă desuetă, de o gândire filosofică tributară separări și de cutumele vehiculate în mass-medie sau încetățenite în conștiința colectivă a omului somnambul, care creeaza separare și concurență vicioasă, înlocuindu-o cu filosofia iubirii necondiționate.
Darul omului simplu
…este actul de iubire necondiționată…
Autor: un om simplu
…Binecuvântarea,
este expresia iubirii necondiționată
prin care o persoană
doreşte și transmite iubirea
unei alte personae sau unei colectivități,
cu care este în rezonanță,
și astfel el își comunică iubirea…
…Iubire necondiționată
este iubirea universal valabilă,
iar acesta nu poate fi decât iubirea,
care are izvor în Dumnezeu…
…Ca binecuvântarea să aibă putere
este necesar ca ambele persoane
să creadă în iubire…
…Binecuvântarea dată poate fi
un cuvânt fără formă,
dar dacă este dată cu iubire,
devine o formă-gând extraordinar
…de puternică și de stabilă…
…Mă folosc de fiecare moment
din restul vieţii mele
pentru a binecuvânta lumea,
…eu omul simplu de aceea am venit aici,
ca să fac acest lucru…
și mă străduiesc
să o dau din iubire…cu iubire…
…Toate binecuvântările date,
le închei cu cuvântul sacru Amin,
care este legământul meu divin
în fața lui Dumnezeu,
ca semn al respectări celor transmise de mine…
…Fiți binecuvântați cu toți!…Amin…
Nimeni nu face nimic nepotrivit, având în vedere modelul lor de lume.
Cartea Vietii 